SUFLET RANIT...

Dorinta ce ardea in noi ca altadata,
Se indeparteaza treptat,
Fericire nemarginita,unde esti?
De ce ai disparut...parca zambind.

Sufletul meu se stinge,
Putin cate putin,in fiecare dimineata,
Ce sa pun,oare,in loc?
Parca nimic nu vrea sa stea.

Adanca,o rana,
Ce se intinde la semnul cel mai mic,
Interzisa,o fereastra,
Ce numai orbului i se deschide.

Trup schingiuit,de vant patruns
In gol sprijinit,atarnat de uitare
Ce fraza neclintita,
Inghetata,in apa adanca.

Tacerea locuieste in zapada
Povara ei sa fie cea care cuvintele le strange in ea?

Ce-am facut oare cu setea noastra?
Durerea de a fi tu insati,
Ale melancoliei lanturi
Trup fara alta iesire decat el insusi.

Ce lucru ma atinge?
Si despre mine nimic nu stie
In adancul meu,orizontul s-a stins
Lumina s-a imprastiat
De zgomote dureroase,inima s-a lovit,
Cineva trece,stergand fagaduintele desarte.

Un comentariu:

  1. Da, precum i-ai dat si numele, poezia e chiar trista ... si se simte ca despre tine e vorba :( Fi tare, nu te lasa cuprinsa in aceasta melancolie. Cineva sigur te astepta ca sa-l descoperi :)

    RăspundețiȘtergere